Iar povestile si dramele continua, multi locuiesc impreuna din inertie, fiindca nu au curajul sa treaca printr-un divort sau stiu ca nu se vor descurca singuri. E fantastic ce trece pe la urechile mele si ma intreb cat de egoisti pot fi unii ca sa faca asemenea gesturi urate fata de sangele lor, fata de femeia care le-a daruit un copil. Efectiv nu stiu a cui e vina, dar stiu ca intr-o zi voi face acel centru pentru a ajuta aceste femei. Sa le ajut sa isi cunoasca drepturile legale, sa descopere ca nu au nici o limita, sa le redau increderea si forta sa lupte pentru ele si puii lor.....
marți, 14 decembrie 2010
Remember
Desi nu am mai scris pe blog de o buna perioada, nu am uitat de visele, aspiratiile si ambitiile mele. Sa stiti ca lafel aud femei vorbind la telefon pe strada, cerand disperate ajutor ca au parasit caminul conjugal dupa 25 ani de violenta psihica si fizica, iar sotul le-a luat actele, nu au unde sa locuiasca si nici macar actele nu pot sa le depuna pentru divort. Pe altele le aud mai necajite, ramase cu copii adolescenti, cu joburi de criza, cu o casa de intretinut si multe datorii ramase de platit in contul sotului care a fugit de acasa.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
te sustin si eu in realizarea acelui centru...:-)
RăspundețiȘtergereIoana,
RăspundețiȘtergereIti multumesc pentru sprijin si mi-as dori sa te cunosc mai bine.
Azi am descoperit cateva randuri care ma fac sa cred, sa sper ca nimic nu e pierdut:
"Iubesc un om caruia la varsta de 12 ani i s-a spus ca va mai trai inca 10 si atat. A trecut cu mult de implacabilul 22 avand tot timpul, ca intim insotitor, durerea. Una fizica, reala, zilnica, uneori atroce. Nimeni n-a dat de capat ciudatei lui boli cu care s-a invatat si pe care o duce fara sa se planga.
Poate conditia asta a facut din el un bon viveur. Stie sa se bucure de clipa, de lucruri mici, de mine, de tot ce aduce viata. Iubeste limpede, profund si dedicat. Ii ajunge doar faptul ca e viu ca sa se simta fericit. Nu asteapta fericirea de la mine, si nu vrea ca fericirea mea sa depinda de el. Imi zice mereu “tu decizi cat ti-e de bine, e o chestie strict personala, doar doi oameni care se iubesc suficient pe ei insisi pot trai armonios impreuna”. Dragostea noastra e un drum frumos, dificil, pe care ni-l asumam pentru ca e cel adevarat. De cate ori aud ”adoro-te” cand deschid ochii dimineata sau ii simt mana tinand-o pe-a mea, capat curaj sa ma duc in pivnita unde tin frici si dureri reprimate. Sunt atatea de scos la lumina, atatea de vindecat.
Langa el m-am trezit sambata dimineata la Porto, langa el sper sa ma trezesc si peste 30 de ani.... "
E posibil...
Ce trist...Uite ca numai in astfel de situatii apreciem cu adevarat pe cel de langa noi,clipele petrecute impreuna, profunzimea iubirii ce ne leaga. De ce? De ce noi cei "fara probleme", nu suntem, nu "traim" la fel ? Din ignoranta, din lipsa de apreciere a fragilitatii vietii, din crezul ca atat cat suntem tineri suntem nemuritori,din egoismul care ne face sa crede ca nu suntem indeajuns iubiti. Total gresit. Uitati-va jur. Suntem inconjurati de iubire,pe care pur si simplu nu o vedem si nu stim sa o apreciem. Am putea fii mult mai fericiti.
RăspundețiȘtergereTe sarut (pe frunte) Bonnie. Esti exceptionala.
Multumesc pentru sarutul pe frunte! Ai face pe cineva chiar fericit/a daca l-ai oferi si in realitate, alaturi de multa afectiune si apreciere.
RăspundețiȘtergereSarbatori Fericite!!
Sarbatori fericite si tie Bonnie !!! Stiu ca anul acesta sarbatorile pentru tine sunt speciale, asa ca te invidiez pentru fericirea ce te va imbratisa pana la sufocare !
RăspundețiȘtergereTi-am ascultat sfatul iar rezultatul pe care l-ai prevazut a fost pe masura.
;)